Mulțumită mântuirii, cerul stă deschis
Ar trebui să ne rugăm pentru un cer deschis? Cât de mult trebuie să ne rugăm pentru ca rugăciunile noastre să ajungă la Domnul? Acestea sunt întrebări pe care un creștin nu ar trebui să și le pună.
Sa presupunem ca ai fi invitat de un amfitrion generos, instarit, la o petrecere pe proprietatea lui. In scrisoarea de invitatie este clar specificat ca totul este pregatit pentru petrecere, usa fiind deschisa pentru fiecare invitat incepand cu ora 14.00. Ajungi la timpul specificat, stai in fata usii deschise, dar ti-e rusine sa intri. In schimb, suni gazda si o rogi sa iti deschida usa si sa te duca inauntru. Care ar fi reactia gazdei? Ar aprecia comportamentul tau? Nu ar cre de ca nu i-ai luat cuvantul in serios? Nu ar da din cap dezaprobator din cauza ca nu ti-ar intelege ezitarea? Cu siguranta ar fi nemultumita de tine. Constat adesea – si m-am surprins si pe mine facand aceasta – ca avem tendinta sa Ii cerem Domnului in rugaciune sa ne deschida cerul pentru a primi rugaciunile noastre, pentru a ne face parte de binecuvantari in vederea implinirii lucrarii Sale. Exista crestini care cred ca mai intai trebuie sa se roage mult pana cand rugaciunile lor sa ajunga la Domnul si sunt fericiti abia atunci cand au sentimentul ca s-au rugat suficient. O astfel de rugaciune poate fi sincera, in smerenie, dar este gresita pentru ca arata ca nu luam in serios Cuvantul lui Dumnezeu.
De la invierea si inaltarea la cer a Domnului nostru Isus Cristos, cerul este permanent deschis. In momentul in care ne rugam in numele Domnului Isus, suntem deja in prezenta lui Dumnezeu, indiferent daca simtim sau nu acest lucru.
Ceea ce Domnul Isus a realizat prin invierea Sa este extraordinar, iar noi ar trebui sa acceptam acest lucru prin credinta.
Inainte de venirea Domnului in lume si inainte de inaltarea Sa la cer, cerurile se deschideau doar la anumite ocazii (revelatii), iar apoi se inchideau din nou. Caderea in pacat a inchis cerul pentru om, pacatul s-a aflat intre om si Dumnezeu si l-a separat de El. Doar din cand in cand Dumnezeu deschidea cerul pentru a transmite un mesaj.
«In al treizecilea an, in a cincea zi a lunii a patra, pe cand eram intre prinsii de razboi de la raul Chebar, s-au deschis cerurile si am avut vedenii dumnezeiesti» (Ezec. 1,1). Cerul s-a deschis, iar profetul a primit vedenii de la Dumnezeu. Intr-una dintre aceste vedenii, Ezechiel L-a vazut pe Mesia, asemenea lui Dumnezeu (vezi Fil. 2,6): «Deasupra cerului care era peste capetele lor era ceva ca o piatra de safir in chipul unui scaun de domnie. Pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om care sedea pe el. Am mai vazut iarasi o lucire de arama lustruita ca niste foc, inauntrul caruia era omul acesta si care stralucea de jur imprejur. De la chipul rarunchilor lui pana sus si de la chipul rarunchilor lui pana jos am vazut ca un fel de foc si de jur imprejur era inconjurat cu o lumina stralucitoare. Ca infatisarea curcubeului care sta in nor intr-o zi de ploaie, asa era si infatisarea acestei lumini stralucitoare care-l inconjura. Astfel era aratarea slavei Domnului. Cand am vazut-o, am cazut cu fata la pamant si am auzit glasul Unuia care vorbea» (Ezec. 1,26-28).
Daca comparam aceasta descriere cu cele din Apocalipsa, concordanta este evidenta (vezi Apoc. 1,12-17; 4,2-8). Dumnezeu i-a aparut lui Ezechiel in chip de om, iar apoi cerul s-a inchis, caci El nu venise inca. Abia la aparitia lui Isus ca Mesia s-a deschis cerul.
Odată cu venirea Mântuitorului S-a aratat in lumea noastra Cel pe care Ezechiel L-a vazut cu secole inainte. Cand Domnul Isus Si-a inceput lucrarea si a fost botezat in Iordan s-a intamplat urmatorul lucru: «De indata ce a fost botezat, Isus a iesit afara din apa. Si in clipa aceea cerurile s-au deschis si L-a vazut pe Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se in chip de porumbel si venind peste El. Si din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit in care Imi gasesc placerea“» (Matei 3,16-17). Dupa caderea in pacat, cerul nu s-a mai deschis niciodata in acest fel deasupra unui om. In cazul lui Ezechiel, cerul s-a deschis pentru a-i face parte de revelatii, dar in cazul lui Isus aceasta a fost confirmarea lucrarii Sale.
La prima Sa venire, Domnul Isus a vestit vremea in care cerul urma sa fie deschis pentru totdeauna: «Adevarat, adevarat va spun ca, de acum incolo, veti vedea cerul deschis si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si pogorandu-se peste Fiul omului» (Ioan 1,51). Cerul a fost deschis pentru noi prin Domnul Isus si prin El va sta deschis permanent. Lucrul acesta ne aminteste de scara lui Iacov: «A visat o scara rezemata de pamant, al carei varf ajungea pana la cer. Ingerii lui Dumnezeu se suiau si se pogorau pe scara aceea» (Gen. 28,12). Domnul Isus este scara catre cer, prin El ajungem in cer si prin El cerul ajunge la noi.
Nu este lipsit de semnificatie faptul ca in ambele pasaje (vezi Ioan 1,51; Gen. 28,12) este vorba mai intai despre urcare si abia dupa aceea despre coborare. Prin faptul ca Domnul Isus S-a inaltat dintre cei morti, binecuvantarile ceresti coboara la noi.
După ce S-a înălțat la cer, Domnul Isus a deschis cerul pentru noi pentru totdeauna (cititi Evrei 4,14). Accesul la Tatal este acum liber. Ceea ce a fost distrus prin Adam, a fost refacut prin Isus Cristos.
Un indiciu al faptului ca cerurile sunt acum permanent deschise si ca prin Isus Cristos avem acces direct la Tatal este darul Duhului Sfant care ne este trimis din ceruri. El este legatura permanenta dintre noi si cerurile deschise: «… prin Duhul Sfant trimis din cer si in care chiar ingerii doresc sa priveasca» (1 Petru 1,12).
Fiind plin de Duhul Sfant, Stefan a marturisit: «Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul omului stand in picioare la dreapta lui Dumnezeu» (Fapte 7,56). Nu spune: «cerurile s-au deschis», pentru ca acestea ar fi fost inchise, ci «vad cerurile deschise», rezultat al lucrarii desavarsite a lui Isus Cristos. In multe pasaje nou-testamentare ni se comunica aceasta. Citim despre apostolul Petru: «A vazut cerul deschis si un vas ca o fata de masa mare legata cu cele patru colturi, coborandu-se si slobozindu-se in jos pe pamant» (Fapte 10,11). Ioan marturiseste in Apocalipsa: «Dupa aceste lucruri, m-am uitat si iata ca o usa era deschisa in cer. Glasul cel dintai pe care-l auzisem ca sunetul unei trambite si care vorbea cu mine mi-a zis: „Suie-te aici, si-ti voi arata ce are sa se intample dupa aceste lucruri!“» (Apoc. 4,1; cititi si Apoc. 19,11).
Data viitoare cand va rugati sa aveti in vedere faptul ca nu trebuie sa asteptati ca cerul sa se deschida mai intai, deoarece el este deja deschis: «Sa ne apropiem dar cu deplina incredere de scaunul harului sa capatam indurare si sa gasim har, pentru ca sa fim ajutati la vreme de nevoie» (Evrei 4,16).